Brahiterapia: cum funcționează radioterapia internă și pentru ce cancere se folosește

Ce este brahiterapia și cum diferă de radioterapia externă

La radioterapia externă, un aparat trimite un fascicul de radiații către tumoră din afara corpului. La brahiterapie, sursa radioactivă este adusă chiar în interiorul corpului, în tumoră sau lângă ea, printr-un cateter (un tub mic și flexibil) sau printr-un aplicator mai mare.^[1] Pentru că sursa este atât de apropiată de țesutul bolnav, medicul poate folosi o doză mare de radiații pe o zonă mică, astfel încât radiația să afecteze cât mai puține celule sănătoase din jur.^[2]

Există două moduri principale de plasare a sursei. În brahiterapia intracavitară, sursa este pusă într-o cavitate a corpului — de exemplu în vagin, pentru cancerul de col uterin sau de endometru. În brahiterapia interstițială, sursa este introdusă direct în țesutul tumoral — tehnica folosită, de exemplu, în cancerul de prostată. O variantă pentru melanomul ochiului se numește brahiterapie episclerală, cu sursa fixată pe ochi, iar pentru cancerul de ficat sau pentru metastazele din ficat se folosește radioembolizarea, în care particule radioactive microscopice sunt introduse în vasul principal care duce sângele la ficat.^[1]

Pentru ce tipuri de cancer se recomandă

Brahiterapia se folosește cel mai frecvent pentru cancerele de cap și gât, de sân, de col uterin, de prostată și de ochi.^[1] Poate face parte însă din tratamentul altor localizări: piele, creier, vezică biliară, uter, vagin, plămân sau rect. La copii se folosește rar, dar rămâne o opțiune valoroasă pentru anumite tumori pediatrice rare, cum este rabdomiosarcomul, pentru că doza foarte localizată ajunge în mai mică măsură la țesuturile din jur, ceea ce scade semnificativ riscul de cancere secundare produse de radiații — o preocupare serioasă atunci când pacientul este un copil.^[3]

În multe situații, brahiterapia nu înlocuiește radioterapia externă, ci o completează. În cancerul de col uterin avansat local, radioterapia cu chimioterapie administrată în același timp este tratamentul standard de peste douăzeci de ani, iar schema folosită într-un studiu internațional de fază 3 arată exact locul brahiterapiei: 45 Gy de radioterapie externă, cu chimioterapie pe bază de platină o dată pe săptămână, urmate de brahiterapie ghidată imagistic, care adaugă doza finală exact pe tumoră.^[4] Aceeași construcție se folosește și în cancerul de prostată cu risc nefavorabil, unde brahiterapia se adaugă radioterapiei externe a pelvisului, ca supliment de doză pe prostată.^[5]

Tipurile de brahiterapie: LDR, HDR și implanturi permanente

Brahiterapia cu debit scăzut (LDR) ține sursa radioactivă în corp o perioadă mai lungă — de obicei 1-2 zile — timp în care stai internat, uneori într-o cameră special amenajată; la implanturile mari poate fi nevoie să rămâi în pat, nemișcat, ca implantul să nu se deplaseze.^[2] Brahiterapia cu debit ridicat (HDR) folosește o sursă mult mai puternică, dar pentru foarte puțin timp — 10 până la 20 de minute la o ședință — de două ori pe zi timp de 2-5 zile, sau o dată pe săptămână timp de 2-5 săptămâni, în funcție de tipul de cancer.^[1] Între ședințele HDR, materialul radioactiv nu rămâne în corp, deci nu ești radioactiv în intervalul dintre tratamente.^[2]

Implanturile permanente (numite și „semințe", pentru că au mărimea unui grăunte de orez) sunt lăsate definitiv în țesut. Radioactivitatea lor scade progresiv, de la sine, și după câteva săptămâni până la câteva luni nu mai emit deloc radiație; rămân pe loc fără să facă rău și rareori dau probleme.^[2] Materialul radioactiv folosit — iod, paladiu, cesiu sau iridiu, în funcție de situație — este întotdeauna închis într-o capsulă metalică neradioactivă, numită „sămânță", ca sursa să nu se poată deplasa în alte zone ale corpului. Semințele încă active pot declanșa uneori detectoarele de radiație din punctele de control de securitate, așa că îți poate fi utilă o scrisoare de la medic.^[3]

Cum decurge implantarea

Implantul se plasează de obicei într-o sală de operație sau de tratament special construită pentru a reține radiația în interior. Primești fie anestezie generală, fie anestezie locală, în funcție de tipul de implant și de localizare. Medicul introduce cateterul, acul sau aplicatorul cu ajutorul imagisticii — radiografie, ecografie, RMN sau CT — pentru a poziționa implantul exact acolo unde trebuie.^[2] La implanturile permanente, medicul poate repeta imagistica și mai târziu, pentru a verifica poziția semințelor.^[3]

Echipa care se ocupă de brahiterapie este formată, de regulă, din medicul radioterapeut, fizicianul medical, dozimetristul, tehnicianul de radioterapie și asistenta medicală, la care se adaugă uneori un chirurg sau un medic anestezist pentru plasarea dispozitivului. Sursele radioactive se introduc abia după ce poziția dispozitivului a fost confirmată, de multe ori cu o mașină comandată de la distanță, care ține sursa într-un container protejat până în momentul tratamentului.^[3] Majoritatea persoanelor nu simt durere în timpul plasării implantului; pot apărea somnolență, slăbiciune sau stare de rău, date de medicamentele folosite pentru confort, și un disconfort local acolo unde stă aplicatorul.^[2]

Cât timp emiți radiație și ce înseamnă pentru cei din jur

Depinde de tipul de implant. Cât timp sursa radioactivă este în corpul tău, acesta poate emite o cantitate mică de radiație. Regula generală a echipelor de radioterapie se numește ALARA („cât de puțin este rezonabil posibil") și înseamnă că se limitează expunerea oricui nu are un beneficiu din ea, chiar dacă radiația nu poate fi evitată complet. Radiația, de obicei, nu ajunge mult dincolo de zona tratată, așa că riscul pentru ceilalți este mic.^[6]

Pentru implanturile temporare, din momentul în care sursa și cateterul sunt scoase, nu mai există deloc radiație în corpul tău — este sigur ca orice persoană, inclusiv copii mici și femei gravide, să fie în preajma ta imediat după aceea. Dacă doza primită este foarte mare, pe durata internării poate fi nevoie să stai într-o cameră de spital separată, iar vizitatorii să stea în prag, să limiteze vizitele la aproximativ 30 de minute pe zi și să nu includă copii sub un an sau femei gravide. Cât durează vizitele depinde de tipul de radiație folosit și de zona tratată.^[1]

Pentru implanturile permanente, radiația scade zilnic, dar la început poate fi nevoie să limitezi timpul petrecut lângă copii și femei gravide, pe o perioadă pe care echipa ta de tratament o va preciza exact.^[1] După radioembolizare, poate fi nevoie să eviți contactul apropiat cu copiii și cu femeile gravide până la o săptămână după procedură. În toate cazurile, instrucțiunile exacte — ale tale, nu ale altui pacient — vin de la propria echipă de radioterapie, pentru că depind de tipul de implant, de sursă și de doza primită.^[6]

Ce arată studiile despre rezultate

O comparație randomizată, făcută într-un singur centru, a urmărit 195 de bărbați cu cancer de prostată localizat „nefavorabil" (42% cu risc intermediar, 58% cu risc înalt), tratați cu radioterapie externă a pelvisului plus un supliment de brahiterapie, repartizați prin tragere la sorți la varianta cu debit ridicat sau la cea cu debit scăzut. După o urmărire mediană de 74 de luni, supraviețuirea fără eșec biochimic la 8 ani a fost de 86% la HDR și 85% la LDR, iar autorii nu au găsit nicio diferență de eficacitate între cele două tehnici — precizând, în același timp, că este o comparație mică.^[5]

Un alt studiu, de observație, a comparat în același spital 233 de bărbați operați prin prostatectomie radicală robotică cu 179 de bărbați tratați cu brahiterapie HDR plus radioterapie externă și hormonoterapie, toți cu cancer de prostată cu risc înalt; cele două grupuri au fost echilibrate statistic prin potrivire pe scor de propensiune. Recidiva biochimică a fost semnificativ mai rară la cei tratați cu brahiterapie combinată, fără diferențe în supraviețuirea specifică bolii sau în supraviețuirea generală. Funcția urinară și incontinența urinară au fost semnificativ mai afectate la bărbații operați, la toate momentele de evaluare, în timp ce iritația și obstrucția urinară — nevoia de a urina mai des — au fost semnificativ mai pronunțate în grupul cu brahiterapie la 12 luni. Funcția intestinală a fost similară. Concluzia autorilor: ambele tratamente sunt eficace, cu profiluri diferite de efecte urinare.^[7]

Efectele secundare ale brahiterapiei depind în mare parte de zona tratată, așa că nu încap într-o listă unică. Înainte de a începe, ai o întâlnire de o oră sau două cu medicul sau cu asistenta, în care se discută tipul de brahiterapie potrivit pentru tine, beneficiile și efectele secundare la care te poți aștepta, și felul în care poți avea grijă de tine în timpul și după tratament; abia apoi decizi dacă vrei acest tratament.^[1]

Recuperarea după tratament

Înainte ca cateterul sau aplicatorul să fie scos, primești medicație pentru durere. Zona în care a stat poate rămâne sensibilă câteva luni, iar pentru o săptămână sau două e posibil să fie nevoie să limitezi activitățile care cer efort fizic important — întreabă medicul ce activități sunt sigure în cazul tău și pe care e mai bine să le eviți.^[1] Dacă ai un implant permanent, acesta rămâne pe loc, dar radioactivitatea lui scade constant, până se stinge complet.^[2] Spune medicului curant dacă apar durere care nu trece, sângerare, febră sau semne de infecție la locul tratamentului: fiecare tip de brahiterapie are propriile recomandări de monitorizare, pe care echipa ta de tratament ți le va detalia în funcție de cancerul tău și de tehnica folosită.

Concluzii

Brahiterapia este o formă de radioterapie care aduce sursa de radiații chiar în interiorul sau lângă tumoră, permițând o doză mare pe o zonă mică, cu protecție mai bună a țesuturilor sănătoase din jur. Se folosește mai ales pentru cancerul de col uterin și de prostată, alături de radioterapia externă, dar și pentru alte localizări. Riscul de radiație pentru cei din jur este, pentru majoritatea implanturilor, mic sau temporar, iar instrucțiunile exacte de siguranță vin întotdeauna de la echipa ta de tratament, adaptate tipului tău de implant.