Imaginea corporală în cancer: cum te împaci cu corpul care s-a schimbat

De ce se schimbă felul în care te vezi

Imaginea corporală este felul în care gândești și simți despre propriul corp — nu neapărat felul în care te văd ceilalți. Tratamentele oncologice pot schimba pielea, unghiile, părul sau felul în care funcționează o parte a corpului, temporar sau permanent. Unele schimbări sunt vizibile pentru ceilalți (căderea părului, variațiile de greutate, o cicatrice mare, o stomă după o operație pe intestin sau pe vezică), altele nu se văd, dar îți schimbă totuși percepția despre tine: oboseala persistentă, infertilitatea, limfedemul sau modificările de senzație (de exemplu, amorțeală la mâini și la picioare după chimioterapie). Poate fi afectat oricine: oameni de orice vârstă, de orice gen, după orice tratament sau combinație de tratamente.^[1]

Preocupările legate de imaginea corporală pot începe înainte de tratament, în timpul lui sau abia după ce se termină, iar cât de mult te apasă diferă de la om la om: unii devin doar mai atenți și mai critici cu propriul corp, dar fac față, în timp ce alții constată că grija le ocupă o mare parte din zi și le afectează viața de zi cu zi.^[2]

O parte dintre schimbări sunt definitive: amputarea unui membru sau îndepărtarea unui sân, o stomă permanentă, infertilitatea, cicatricile de la operație sau semnele tatuate pe piele pentru delimitarea câmpului de radioterapie. Greutatea lor nu vine doar din felul în care le văd ceilalți — imaginea corporală ține de ce crezi tu despre corpul tău, nu de cum arată el pentru alții. Mulți oameni își doresc ca viața să revină la normal, iar o schimbare permanentă poate rămâne o reamintire zilnică a faptului că viața e acum diferită.^[3]

Ce arată studiile despre această schimbare

Un studiu prospectiv pe 137 de paciente operate de cancer de sân a măsurat imaginea corporală prin chestionar înainte de operație și la un an după. Scorul a scăzut semnificativ, iar declinul s-a legat de vârsta mai mică, de o intervenție chirurgicală mai extinsă și de tratamentele urmate după operație. Chimioterapia adjuvantă s-a asociat, separat, cu o capacitate percepută mai scăzută de a face față cerințelor mentale ale muncii și cu o revenire mai târzie la lucru; un nivel mai mare de anxietate la începutul studiului a fost legat atât de declinul imaginii corporale, cât și de întârzierea revenirii la muncă.^[4]

Un studiu clinic randomizat pe 39 de femei care au suferit o mastectomie radicală modificată a testat un program de 8 săptămâni de meditație mindfulness combinată cu yoga, cu ședințe de aproximativ 90 de minute. După program s-au observat o scădere semnificativă a stresului perceput și a importanței atribuite sânilor în sexualitate, împreună cu o creștere a stimei de sine și a percepției corporale. Pentru adaptarea sexuală propriu-zisă nu s-a găsit nicio diferență semnificativă. Studiul e mic, așa că arată o direcție promițătoare, nu o dovadă definitivă.^[5]

O sinteză a 17 studii calitative, care a adunat experiențele a 242 de pacienți care trăiesc cu o stomă urinară — o schimbare ce modifică profund imaginea corporală după cancerul de vezică urinară — a desprins trei teme: presiunile și provocările multiple care rup rutina obișnuită a vieții; nevoi neîmplinite pe mai multe planuri; și, cu trecerea timpului, o creștere după traumă și o reconstrucție a vieții.^[6]

Cum te poate afecta emoțional

Preocupările legate de imaginea corporală pot aduce senzația că ești mai puțin încrezător, anxietate legată de reacțiile celorlalți, sentimentul că ai pierdut o parte din tine sau că nu mai ești persoana de înainte, neîncredere în propriul corp, îngrijorare legată de relația de cuplu sau de o relație nouă, și, pentru unii, sentimentul că sunt mai puțin feminini, mai puțin masculini ori nesiguri în privința identității de gen. Furia, anxietatea și tristețea sunt reacții firești în fața acestor schimbări, la fel ca sentimentul de pierdere.^[2]

Este frecvent ca oamenii să evite să se privească în oglindă, să evite ieșirile în societate, să evite intimitatea sau spațiile cu vestiare comune (sală, piscină, probă de haine). Evitarea aduce o ușurare pe termen scurt, dar pe termen lung întreține anxietatea, pentru că nu mai ai ocazia să afli dacă frica ta era chiar atât de întemeiată — mulți descoperă că ceilalți îi privesc altfel și mai bine decât își imaginau. Când tristețea nu trece, ține săptămâni sau luni ori se agravează, e posibil să fie vorba de depresie — moment în care contează să vorbești cu medicul de familie sau cu echipa oncologică: te pot îndruma spre un consilier sau un psiholog și pot discuta, dacă e nevoie, și despre un tratament medicamentos.^[2]

Ce poți face concret, pas cu pas

Pentru o schimbare vizibilă — o cicatrice, o stomă — ajută să o privești cât mai curând, nu să o eviți, și să o faci treptat: te uiți întâi la zona acoperită, apoi parțial descoperită, apoi descoperită complet, și abia apoi treci la a o atinge. O oglindă te poate ajuta în acest proces, la fel ca respirația lentă și constantă în timp ce privești. Poți cere să fie cineva lângă tine prima dată — o persoană în care ai încredere sau cineva din echipa care te îngrijește. Dacă simți că nu devine mai ușor, cere ajutorul medicului oncolog sau al asistentului medical care te urmărește, în loc să insiști singur.^[2]

Un alt pas util este să îți stabilești obiective mici și concrete, în loc să rămâi blocat în evitare: un obiectiv personal (important pentru tine), realist (te simți pregătit pentru el), realizabil, măsurabil și specific — împărțit, dacă e nevoie, în pași pe termen scurt, mediu și lung.^[2]

Readaptarea nu e liniară și cere timp: uneori luni, uneori chiar ani. Merită să îți dai acest timp și să fii blând cu tine între timp. Unii oameni ajung, cu trecerea anilor, să aprecieze cum le-a făcut corpul față bolii și tratamentului, să vadă schimbările ca pe semne ale faptului că au trecut prin asta și să prețuiască mai mult ce poate face corpul lor decât cum arată.^[2]

Pentru schimbările pielii, părului și unghiilor din tratament, îngrijirea zilnică poate conta: piele hidratată în fiecare zi și protejată cu o cremă cu spectru larg și factor de protecție 30 sau mai mare, plus ochelari de soare, acoperirea capului și haine cu protecție UV când ieși afară; păr periat sau aranjat cum îți place și ras cu aparat electric, ca să nu te tai; unghii tăiate scurt cu instrumente curate, cu cuticulele împinse, nu tăiate; mănuși la treburile casnice; igienă orală regulată — periaj, fir dentar, clătirea gurii — și gura menținută umedă dacă apare uscăciunea. Machiajul poate ajuta starea de spirit și încrederea, cât de mult sau de puțin vrei tu, dar orice produs nou de îngrijire sau de machiaj se discută întâi cu echipa oncologică, mai ales în timpul tratamentului sau dacă pielea a reacționat deja.^[7]

Mișcarea — mers pe jos, înot, un sport, un curs de gimnastică, antrenament cu greutăți, întinderi sau yoga — poate ajuta imaginea de sine, reduce stresul și îți poate da senzația că redevii stăpân pe propriul corp; începe încet, dacă e nevoie, și întreabă medicul ce ți se potrivește. La fel, un hobby sau o activitate de voluntariat îți poate întoarce atenția către altceva decât schimbarea corporală și poate susține stima de sine.^[8]

Despre intimitate și viață sexuală: schimbările corporale și felul în care funcționează corpul pot afecta încrederea sau capacitatea de a avea relații sexuale, pot întârzia reluarea vieții sexuale după tratament sau pot aduce îngrijorarea că partenerul te vede altfel. De obicei ai nevoie de timp ca să te refaci și să te adaptezi, iar cât durează depinde de tratamentul urmat și de ce simțiți tu și partenerul că e potrivit. Discuția deschisă ajută — inclusiv despre temerile lui, pentru că unii parteneri evită atingerea de frică să nu te doară. Dacă nu ai chef de sex, intimitatea nesexuală (timp petrecut împreună, ținut de mână, îmbrățișări, sărut, masaj) poate menține apropierea și poate fi un drum înapoi spre viața sexuală. Dacă dificultățile nu se ameliorează, spune-i medicului oncolog, asistentului medical sau medicului de familie: te pot îndruma spre consiliere sau spre un psihoterapeut specializat în sexualitate.^[1]

Dacă ești o persoană transgender sau non-binară, schimbările aduse de cancer și de tratament îți pot afecta identitatea de gen și te pot face să te simți mai puțin tu însuți — sunt îngrijorări reale, pe care merită să le aduci în discuție.^[2] Iar dacă îi spui echipei medicale care e orientarea sau identitatea ta de gen, e mai probabil să primești informațiile și sprijinul potrivite pentru situația ta.^[1]

Semne care arată că e nevoie de ajutor de specialitate

Câteva semne care indică o imagine corporală afectată serios, nu doar un disconfort trecător: nu vrei să ieși din casă pentru că nu vrei să fii văzut; nu vrei să cunoști oameni noi sau să ai întâlniri; te ferești de intimitate sau de sex cu partenerul actual; ți-e frică să te dezbraci în fața lui sau nu îl lași să îți vadă cicatricile; te simți jenat din cauza greutății pierdute sau luate; te simți rușinat că ai avut cancer; nu reușești să te accepți așa cum ești acum.^[3] Dacă te recunoști în mai multe dintre acestea, sau dacă grija legată de corpul tău îți ocupă cea mai mare parte a zilei și îți afectează viața de zi cu zi, discută cu medicul de familie sau cu echipa oncologică — te pot îndruma spre un psiholog clinician sau un psihoterapeut cu atestat de liberă practică de la Colegiul Psihologilor din România.^[2] Un grup de suport pentru pacienți cu cancer e un sprijin în plus: e un spațiu sigur în care se împărtășesc experiențe, se învață moduri noi de a face față situațiilor grele și se vorbește despre emoții — și în care vezi că fiecare se adaptează în felul lui la un corp schimbat.^[3]

Concluzii

Corpul care a trecut prin cancer nu mai este, de multe ori, cel pe care îl știai — și nevoia de a te readapta la el e reală, nu o toană. Readaptarea cere timp, uneori luni sau chiar ani, și ceva mai mult decât îndemnul de a fi optimist: pași mici și concreți, privirea treptată a schimbării, mișcare, oameni care te acceptă așa cum ești și, atunci când e nevoie, ajutorul unui psiholog. Mulți oameni ajung, cu timpul, să își privească altfel corpul — ca pe cel care i-a purtat prin tratament.