Depresia și anxietatea în cancer: cum le recunoști și când ceri ajutor

Ce este normal și ce nu mai este

Un diagnostic de cancer schimbă dintr-o dată planurile de viață, imaginea despre propriul corp și rutina zilnică, așa că sentimentele de tristețe, neliniște sau negare sunt un răspuns firesc^[1]. Problema apare atunci când aceste stări nu se mai domolesc: dacă te simți trist, lipsit de speranță sau fără energie în cea mai mare parte a zilei, timp de peste două săptămâni, poate fi vorba despre o depresie propriu-zisă, nu doar despre o perioadă grea^[1]. Nu e un caz rar: National Cancer Institute estimează că aproximativ 2 din 10 persoane diagnosticate cu cancer ajung să aibă depresie, bărbații și femeile în aceeași măsură^[1], iar American Cancer Society vorbește despre una din patru persoane care au sau au avut cancer^[2].

La fel, un anumit nivel de neliniște este de așteptat înainte de o investigație sau de un rezultat, dar atunci când grija devine constantă și greu de controlat, vorbim despre anxietate care are nevoie de atenție. Riscul de anxietate este mai mare la cei care au sau au avut cancer, iar o anxietate lăsată netratată poate duce la alte probleme de sănătate și poate face mai grele tratamentul și recuperarea^[3].

Depresia în context oncologic poate lua două forme principale: episoade cu simptome intense, care durează cel puțin două săptămâni, sau o formă mai ștearsă, dar mult mai lungă, care se întinde pe cel puțin doi ani^[2]. Niciuna nu este un semn de slăbiciune: depresia nu are o singură cauză, ci apare din împletirea mai multor factori — de la pierderi și evenimente stresante până la moșteniri genetice, hormoni, somn, alimentație sau alte boli^[2]. Iar faptul că ai cancer nu înseamnă că trebuie să „gândești pozitiv" tot timpul: a accepta și a vorbi despre ce simți, inclusiv despre trăirile grele, este el însuși un lucru bun^[4].

Cum recunoști depresia

Semnele de depresie la o persoană cu cancer pot include^[1]:

• tristețe sau disperare prezente în cea mai mare parte a zilei, aproape zilnic
• pierderea interesului sau a plăcerii pentru activități care înainte îți plăceau
• modificări ale somnului (insomnie sau somn excesiv) și ale apetitului
• oboseală inexplicabilă, încetinire fizică și mentală sau, dimpotrivă, neliniște și agitație
• sentimente de inutilitate, vinovăție fără motiv real sau lipsă de speranță
• dificultăți de concentrare și gânduri repetitive, „blocate" pe aceleași idei
• gânduri frecvente despre moarte sau despre sinucidere

Unele dintre aceste simptome se suprapun cu efectele bolii sau ale tratamentului. Oboseala, tulburările de somn sau lipsa poftei de mâncare pot avea și alte cauze medicale: durere care nu cedează la tratament, valori anormale ale calciului, sodiului sau potasiului în sânge, lipsa de vitamina B12 sau de acid folic, anemie, o tiroidă care funcționează prea mult sau prea puțin, efecte ale unor medicamente^[1]. Lista se suprapune cu cea a bolilor care „seamănă" cu depresia și care merită verificate: afecțiuni tiroidiene, diabet, durere necontrolată, calciu crescut în sânge, anemie^[2]. Din acest motiv, medicul tău va vrea să le excludă înainte de a pune diagnosticul de depresie — nu pentru a minimaliza ce simți, ci pentru a trata exact ce ai nevoie.

Cum recunoști anxietatea

Anxietatea la pacienții oncologici poate lua mai multe forme: o îngrijorare constantă și greu de oprit cu privire la mai multe lucruri deodată, teama intensă legată de situații sociale, atacuri bruște de panică (bătăi puternice de inimă, lipsă de aer, transpirații, tremur, greață) sau temeri legate direct de boală — frica de investigații și scanări, teama de recidivă sau anxietatea legată de moarte^[3]. Printre semnele de recunoscut se numără^[3]:

• nervozitate sau neliniște constantă, senzația de „a fi pe muchie"
• incapacitatea de a opri sau controla grijile
• îngrijorare excesivă legată de multe lucruri diferite
• dificultate de relaxare și neliniște fizică greu de stăpânit
• iritabilitate crescută
• teama că urmează să se întâmple ceva grav, fără un motiv clar imediat

A avea câteva dintre aceste simptome din când în când nu înseamnă automat o tulburare de anxietate — mulți oameni învață să le gestioneze singuri. Dar dacă îți este greu să îți faci treburile zilnice, să te concentrezi la muncă sau să relaționezi normal cu cei din jur, este momentul să ceri ajutor^[3].

De ce apar mai des în cancer

Riscul de depresie și anxietate nu este același pentru toți pacienții. Printre factorii care îl cresc se numără un istoric personal de depresie sau de tentative de suicid, un istoric familial de depresie sau de suicid, lipsa sprijinului social, durerea care nu este bine controlată, slăbirea fizică din cauza bolii, tipul de cancer (riscul este mai mare în cancerul de pancreas sau în cancerele de cap și gât), un stadiu avansat al bolii ori un prognostic rezervat, precum și anumite medicamente folosite în oncologie, cum sunt corticosteroizii, interferonul alfa sau interleukina-2. Dintre toate acestea, istoricul personal de probleme de sănătate mintală și lipsa sprijinului cântăresc mai mult decât tipul, stadiul sau tratamentul cancerului^[1]. Vârsta tânără la diagnostic (adolescenți și adulți tineri), traiul singur sau izolarea socială, copiii mici de care trebuie să te ocupi și dificultatea de a te îngriji singur sunt și ele asociate cu un risc mai mare^[2].

O trecere în revistă sistematică a 41 de lucrări despre paciente cu cancer de sân local avansat aflate în tratament neoadjuvant (tratamentul dat înaintea operației) arată cât de diferite pot fi cifrele de la un studiu la altul: înainte de tratament, procentul pacientelor cu depresie a variat între 0% și 46%, iar cel cu anxietate între 5,5% și 54%; în studiile care au măsurat după tratament, depresia a fost raportată la 40-78,5%, iar anxietatea la aproximativ 27% dintre paciente. Pe parcursul tratamentului neoadjuvant, suferința psihologică a scăzut^[5]. Printre factorii legați de nivelul acestei suferințe s-au numărat sprijinul social perceput, întârzierea diagnosticului și traiul în familii extinse, iar strategiile active de a face față bolii, în locul resemnării, au fost corelate cu o stare psihologică mai bună. Aceeași analiză a găsit și intervenții care au redus suferința psihologică la unele paciente: o aplicație de sănătate pe telefon, antrenamentul de relaxare și exercițiile de vizualizare ghidată^[5].

Când este o urgență

Dacă ai gânduri despre a-ți face rău sau despre sinucidere, acesta nu este un semn că „nu faci față" — este o urgență medicală, la fel ca orice altă complicație gravă a bolii, și trebuie tratată imediat^[1]. Mergi de urgență la Unitatea de Primiri Urgențe sau sună la 112 dacă aceste gânduri sunt prezente, mai ales dacă vin însoțite de un plan concret. Nu aștepta următoarea programare la oncolog sau la medicul de familie: spune imediat cuiva din familie, unui prieten sau personalului medical ce se întâmplă cu tine. Dacă ai gânduri de autovătămare, contactează fără întârziere medicul sau asistenta care te îngrijește, ori mergi la cel mai apropiat serviciu de urgență^[4].

Ce poți face și ce tratamente există

Depresia din cancer se poate trata, iar ajutorul există: primul pas este să spui echipei medicale cum te simți și să discutați împreună opțiunile^[1]. Mulți pacienți cred că trebuie să „reziste" fără ajutor, dar a spune adevărul despre ce simți face parte din îngrijirea bolii, nu este o slăbiciune.

Printre opțiunile de tratament se numără:

• consilierea psihologică sau psihoterapia — oferite atât individual, cât și în grupuri mici; printre formele folosite sunt intervenția în criză, psihoterapia și terapia cognitiv-comportamentală, iar mai mult de un tip de program poate fi potrivit pentru aceeași persoană^[1]
• activitatea fizică, care poate ajuta la ameliorarea simptomelor de depresie^[1]
• medicamentele antidepresive, atunci când medicul le consideră necesare — pot trece până la patru săptămâni de la începerea tratamentului până să se simtă efectul, iar majoritatea oamenilor au nevoie să le ia cel puțin șase luni; nu creează dependență, dar nu se opresc brusc, pentru că oprirea bruscă dă simptome la întrerupere; se reduc treptat, după indicațiile medicului^[4]
• grupurile de sprijin sau discuțiile cu alți oameni care trec prin experiențe asemănătoare, față în față ori în comunități online^[4]
• sprijinul celor apropiați — dacă poți, vorbește cu familia, prietenii sau partenerul despre cum te simți, ca să te poată ajuta^[4]

Un lucru important dacă te gândești la remedii pe cont propriu: produsele pe bază de sunătoare, folosite popular pentru starea de spirit, pot interacționa cu alte medicamente, inclusiv cu tratamentele oncologice, și le pot face mai puțin eficiente — vorbește cu medicul înainte să iei așa ceva^[4].

Depresia și anxietatea pot apărea și la cei care îngrijesc un bolnav de cancer. Membrii familiei care își spun unul altuia ce simt și caută împreună soluții au mai rar niveluri mari de depresie și anxietate; dacă ești tu cel care îngrijește, urmărește aceste semne și la tine și vorbește cu medicul, chiar dacă ți se pare că ce simți e normal^[1].

Cui te adresezi

Primul pas firesc este să vorbești cu medicul oncolog sau cu medicul de familie despre cum te simți: ei pot evalua dacă simptomele au și o cauză medicală (durere necontrolată, dezechilibre ale sângelui sau ale hormonilor, efecte ale unor medicamente), pot cere analizele necesare și te pot îndruma mai departe^[1]. Pentru consiliere și psihoterapie, te poți adresa unui psiholog sau psihoterapeut cu atestat de liberă practică de la Colegiul Psihologilor din România, fie direct, fie prin recomandarea medicului curant.

Un consult la psiholog sau la psihiatru devine cu atât mai necesar dacă simptomele nu s-au ameliorat după două-patru săptămâni de tratament medicamentos, dacă depresia se agravează, dacă apar efecte adverse greu de suportat sau dacă starea în care ești te împiedică să continui tratamentul oncologic^[1]. Nu există o rețetă unică: decizia de a trata depinde de cât timp durează simptomele, cât sunt ele de severe și cât de mult îți afectează activitățile obișnuite^[1].

Concluzii

Tristețea și teama sunt parte firească a experienței cancerului, dar atunci când persistă mai mult de două săptămâni sau îți îngreunează viața de zi cu zi, nu mai este ceva de „îndurat" — este o afecțiune tratabilă, la fel ca oricare alta. Vorbește deschis cu echipa medicală despre cum te simți, cere sprijin de la cei apropiați și nu amâna cererea de ajutor specializat. Dacă apar gânduri de autovătămare, acestea reprezintă o urgență și trebuie tratate imediat, la fel ca orice altă complicație serioasă a bolii.