Terapia țintită în cancer: ce este și cum diferă de chimioterapie

Ce este terapia țintită

Terapia țintită este un tip de tratament oncologic conceput să acționeze asupra unor proteine specifice care controlează modul în care celulele canceroase cresc, se divid și se răspândesc. În loc să lovească orice celulă care se multiplică rapid, aceste medicamente sunt construite pentru a se „agăța” de o țintă precisă — o caracteristică, o mutație sau o substanță aflată în interiorul sau pe suprafața celulelor canceroase. Pe măsură ce cercetătorii au înțeles mai bine modificările de ADN și proteinele care alimentează un cancer, au reușit să proiecteze tratamente care vizează exact aceste mecanisme — este, de fapt, temelia a ceea ce se numește medicină de precizie^[1].

Majoritatea terapiilor țintite se împart în două categorii mari. Medicamentele cu molecule mici sunt suficient de mici pentru a intra în interiorul celulei și a acționa asupra unor ținte aflate acolo; de obicei se administrează sub formă de comprimate sau capsule, la domiciliu. Anticorpii monoclonali sunt proteine fabricate în laborator, concepute să se lege de ținte aflate la suprafața celulei canceroase; aceștia se administrează de regulă printr-o perfuzie intravenoasă, la cabinet, în clinică sau în spital^[1].

Cum diferă terapia țintită de chimioterapie

Chimioterapia clasică omoară, de regulă, toate celulele care cresc și se divid repede^[1] — este citotoxică pentru majoritatea celulelor, deci poate afecta și celule sănătoase, iar de aici vin multe dintre efectele ei secundare. Terapia țintită acționează asupra unor tipuri specifice de celule canceroase și lasă în mare parte neatinse celulele normale, sănătoase. Unele dintre aceste medicamente împiedică celula canceroasă să se copieze, adică să dea naștere unor celule canceroase noi, în timp ce chimioterapia clasică distruge celulele canceroase deja formate^[2].

Ambele tipuri de tratament sunt, totuși, sistemice — circulă prin sânge și pot ajunge în tot corpul, deci pot trata și boala care s-a extins dincolo de locul inițial, inclusiv cancerele de sânge. Asta le diferențiază de tratamentele locale, cum sunt chirurgia sau radioterapia, care acționează doar asupra unei regiuni anume a corpului^[2].

O nuanță importantă: la începutul dezvoltării acestor medicamente, cercetătorii se așteptau ca terapia țintită să fie mai puțin toxică decât chimioterapia. S-a văzut, însă, că și ea poate da reacții adverse serioase, iar acestea depind de tipul de terapie țintită primit și de felul în care reacționează organismul. Cele mai frecvente sunt diareea și problemele hepatice; mai pot apărea tulburări de coagulare și de vindecare a rănilor, tensiune arterială crescută, oboseală, afte, modificări ale unghiilor, pierderea culorii părului și probleme ale pielii, cum sunt erupțiile sau uscăciunea. Pentru multe dintre ele există medicamente care le previn sau le tratează, iar cele mai multe dispar după încheierea tratamentului^[1].

De ce ai nevoie de testarea biomarkerilor înainte de tratament

Terapia țintită nu se alege la întâmplare. Pentru cele mai multe dintre aceste medicamente, tumora trebuie testată în prealabil ca să se confirme că are exact modificarea genetică sau proteina pe care medicamentul o vizează — acest proces se numește testarea biomarkerilor (sau testare tumorală, profilare genomică, testare moleculară). Fiecare cancer are un profil propriu de biomarkeri, iar doi pacienți cu același tip de cancer pot avea profiluri complet diferite^[3].

Practic, se prelevează o mostră din celulele canceroase: în cazul unei tumori solide, în timpul unei operații, dacă pacientul oricum urmează să fie operat, sau printr-o biopsie făcută special pentru test. În cancerele de sânge e nevoie de o recoltare de sânge. Tot dintr-o probă de sânge se face și testul numit biopsie lichidă, folosit, de exemplu, atunci când o biopsie din tumoră nu se poate face în siguranță — pentru că tumora e greu de atins cu acul. Laboratorul analizează proba și întocmește un raport cu biomarkerii identificați și cu tratamentele care ar putea funcționa pe baza lor^[3].

Medicii recomandă de regulă testarea genomică a biomarkerilor la persoanele cu un cancer care s-a extins sau a revenit după tratament, și o fac de rutină la anumite tipuri de cancer — printre care cancerul pulmonar non-microcelular, cancerul de sân și cancerul colorectal. Testarea nu este disponibilă în orice spital, așa că merită întrebat medicul curant dacă se face acolo unde ești în îngrijire^[3]. Există și excepții: la unele cancere, cum e leucemia mieloidă cronică, majoritatea pacienților au ținta pe care acționează un anumit medicament, așa că pot primi tratamentul fără testare prealabilă — dar, în cele mai multe situații, tumora trebuie testată^[1].

Anticorpii monoclonali: cum acționează și ce efecte secundare pot da

Anticorpii monoclonali sunt o formă larg folosită de terapie țintită — mulți dintre ei sunt deja aprobați pentru o gamă largă de cancere. Sunt proteine ale sistemului imunitar create în laborator care, la fel ca anticorpii produși natural de organism, recunosc ținte precise. Unii „marchează” celula canceroasă pentru ca sistemul imunitar să o recunoască mai bine și să o distrugă — în acest caz, anticorpul monoclonal este în același timp și imunoterapie^[4]. Alții opresc direct creșterea celulei canceroase sau o fac să se autodistrugă, iar alții duc substanțe care omoară celulele până la tumoră: după ce anticorpul se leagă de țintă, celula înghite substanța și moare, în timp ce celulele care nu au acea țintă nu sunt afectate^[1].

Un exemplu este rituximab, care se leagă de o proteină numită CD20 aflată pe suprafața limfocitelor B și a unor celule canceroase, marcându-le pentru distrugere de către sistemul imunitar. Alte molecule, precum blinatumomab, aduc limfocitele T suficient de aproape de celulele leucemice pentru ca acestea să le poată ataca^[4].

Ca majoritatea formelor de imunoterapie, anticorpii monoclonali pot provoca reacții ale pielii la locul înțepăturii (durere, umflătură, sensibilitate, roșeață, mâncărime, erupție) și simptome asemănătoare gripei (frisoane, oboseală, febră, dureri musculare, greață, vărsături, diaree). Pot apărea și afte ori leziuni ale pielii care se pot infecta, tensiune arterială crescută, insuficiență cardiacă, infarct sau o boală inflamatorie a pulmonului. Reacțiile alergice în timpul administrării merg de la ușoare la severe, iar în cazuri rare pot fi fatale. Un alt efect posibil este sindromul de eliberare de citokine — o creștere bruscă a unor substanțe ale sistemului imunitar, de cele mai multe ori în formă ușoară, care poate da febră, greață, durere de cap, erupție, bătăi rapide ale inimii, tensiune arterială scăzută și dificultăți de respirație. Ce efecte apar și cât de serioase sunt diferă de la o persoană la alta, iar medicii nu pot ști dinainte, așa că e important să știi la ce semne să fii atent și ce să faci dacă apar^[4].

Terapia țintită, imunoterapia și chimioterapia: cum se completează

Pentru că unii anticorpi monoclonali sunt, în același timp, și terapie țintită și imunoterapie, limita dintre aceste categorii poate fi confuză. Diferența esențială: imunoterapia, în sens larg, este orice tratament care ajută sistemul imunitar propriu să lupte mai eficient împotriva cancerului — fie prin anticorpi monoclonali care marchează celulele tumorale, fie prin inhibitori de punct de control imunitar, fie prin terapii celulare în care limfocitele T ale pacientului sunt modificate să atace mai bine tumora^[5].

În practică, pentru că celulele canceroase pot deveni rezistente, terapia țintită funcționează cel mai bine atunci când e folosită împreună cu un al doilea medicament țintit sau cu alte tratamente, cum sunt chimioterapia și radioterapia^[1]. Combinațiile dintre imunoterapie, terapie țintită și radioterapie sunt, la rândul lor, un domeniu activ de cercetare, tocmai pentru depășirea rezistenței la tratament^[5]. Alegerea depinde de tipul de cancer, de cât de avansat este, de biomarkerii găsiți și de obiectivul tratamentului, și se discută individual cu medicul oncolog curant^[2].

Rezistența la tratament și limitele terapiei țintite

Terapia țintită nu este disponibilă pentru toate cancerele, iar atunci când este, nu garantează un răspuns permanent. Cu timpul, celulele canceroase pot deveni rezistente — fie pentru că ținta moleculară însăși se modifică și medicamentul nu mai poate interacționa cu ea, fie pentru că tumora găsește o cale alternativă de a crește, independentă de ținta inițială. Din această cauză, terapia țintită funcționează adesea cel mai bine atunci când este folosită împreună cu alte tratamente, nu izolat^[1].

Un alt obstacol este chiar dezvoltarea medicamentului: pentru unele ținte, structura sau funcția lor în celulă fac foarte dificilă crearea unui medicament eficient — motiv pentru care nu orice mutație identificată la testarea biomarkerilor are, în prezent, un tratament corespunzător disponibil^[1].

Cum se administrează și ce poți face ca pacient

Modul de administrare depinde de tipul de medicament: comprimatele și capsulele se iau acasă, conform schemei prescrise, în timp ce anticorpii monoclonali se administrează prin perfuzie, la cabinet, clinică sau în regim de spitalizare de zi. Tratamentul poate fi zilnic, săptămânal sau lunar, în funcție de tipul de cancer și de cât de avansat este, de tipul de terapie țintită și de felul în care reacționează organismul; unele terapii țintite se dau în cicluri — o perioadă de tratament urmată de o perioadă de pauză, în care corpul își poate reveni și își reface celulele sănătoase^[1].

La medicamentele luate acasă, respectarea schemei de tratament ține de mai mulți factori, printre care consilierea și sprijinul educativ primit. O analiză sistematică a 24 de studii pe intervenții de comunicare, educație și consiliere pentru terapiile orale anticanceroase a găsit o legătură statistic semnificativă cu respectarea tratamentului în jumătate dintre ele (12 studii), fără un tipar clar legat de forma sau de conținutul intervenției; programele cu consiliere față în față și cele adresate persoanelor cu leucemie mieloidă cronică tindeau să raporteze rezultate pozitive. Autorii atrag atenția, însă, că majoritatea studiilor aveau un risc important de eroare sistematică și că baza de dovezi e încă la început^[6]. Practic, pentru pacient rămân câteva lucruri utile: ia medicamentul exact după schema prescrisă, folosește o alarmă sau un organizator de pastile dacă ai tendința să uiți și discută cu medicul sau cu farmacistul orice efect secundar care te-ar putea tenta să sari o doză, în loc să întrerupi tratamentul pe cont propriu.

Orice simptom nou sau care se agravează — febră, reacție la locul înțepăturii care se extinde, dificultăți de respirație, bătăi rapide ale inimii — se anunță echipei oncologice curante cât mai repede, nu se ține pentru următoarea vizită programată: medicii nu pot ști dinainte dacă și când apar efectele secundare, de aceea contează ca pacientul să recunoască semnele și să știe ce să facă^[4]. În paralel, pe tot parcursul tratamentului urmează controale frecvente, cu examen clinic, analize de sânge, radiografii și alte investigații imagistice, prin care medicul vede dacă tratamentul funcționează^[1].

Concluzii

Terapia țintită acționează asupra proteinelor care controlează cum cresc, se divid și se răspândesc celulele canceroase, nu asupra oricărei celule care se divide repede — și este temelia medicinei de precizie. Nu este, însă, o soluție universală: în cele mai multe cazuri are nevoie de testare moleculară în prealabil, nu e disponibilă pentru toate tipurile de cancer și poate da ea însăși efecte secundare importante, chiar dacă diferite de cele din chimioterapia clasică. Discuția cu medicul oncolog despre ce anume arată testarea biomarkerilor, ce opțiuni de terapie țintită sunt disponibile și cum se combină cu restul tratamentului rămâne pasul esențial pentru fiecare pacient în parte.